2012 flashbacks

Peste cateva zile 2012 va fi deja istorie si incercam zile astea sa cantaresc daca am facut ceva in anul asta, daca am realizat sau acumulat ceva care sa ma faca sa cred ca nu a fost doar o trecere efemera a timpului.

In privinta aspectului profesional nu s-a schimbat nimic in afara de oamenii din jurul meu. La inceputul lui ianuarie se vor face 5 ani de Radisson, cu bune si cu rele. Am trait iluzia fericirii la locul asta de munca, dar abia anul asta am realizat ca aceasta era de fapt mascata doar de confortul rutinei si a lucrurilor care sunt deja bine asezate si functioneaza in virtutea inertiei. Si aparenta fericirii e data de fapt tocmai de toate celelalte lucruri pe care le fac in afara serviciului. Asa se dezvolta o teama ca daca as face o schimbare ar afecta si lucrurile astea conexe pe care le-as putea pierde. Am fost mult mai curajos cu alte ocazii sa-mi asum niste riscuri si sa fac schimbari. Acum mi-a fost mai usor sa pun vina pe criza de pe piata muncii, dar in realitate nici eu n-am avut cu adevarat indrazneala de a face ceva pentru ca lucrurile sa se miste.
Am terminat mai mult sau mai putin programul MDP, dar sunt constient ca asta nu va aduce nimic daca nu imi voi dori ceva concret sau daca nu voi face ceva in privinta asta. Unele ganduri de evadare ma bantuie pentru anul ce sta sa inceapa, dar in acelasi timp imi fac in continuare planuri in contextul situatiei actuale.

Nici pe plan pe personal n-am reusit sa ma descopar si sa ajung la o concluzie ferma in legatura cu ce vreau cu adevarat. Inca vanez iluzii si sper ca acestea se vor materializa intr-o buna zi. Acesta a fost probabil cel mai sec an in privinta noilor cunostinte. Singura prezenta notabila a fost Isabelle (aka Sabina), o fiinta interesanta dar care nu a reusit sa ma captiveze suficient de mult poate pentru ca n-am reusit sa o potrivesc prea bine in imaginea pe care mi-o construisem despre ea. Ea avea nevoi se cineva caruia sa i se dastainuie, eu aveam nevoie de o prezenta care sa condimenteze niste momente terne, asa ca am fost potriviti unul pentru altul un timp. Cum ii spuneam, treaba asta avea sa tina doar pana cand linistea pe care spunea ca o gaseste la mine se va transforma in plictiseala.

Sigur, trebuia sa existe si o pasiune subita si anul asta a fost sa fie Laura. M-a fermecat din prima clipa in care am vazut-o la Skirt Bike-ul din primavara. Pana la urma mi-am luat inima in dinti sa ma duc sa-i ofer cartea mea de vizita. Imi aduc aminte de un nod in gat care m-a lasat aproape fara voce, o durere crancena de stomac aparuta subit si de cateva biciclete darmate in jur, caci parca ramasem total dezorientat in momentele alea.
A urmat acea seara magica de la Street Delivery, apoi cateva conversatii, inca o intalnire si din pacate s-a sfarsit. Imi asumasem riscul dezamagirii inca la inceput, dar probabil as fi regretat daca nu faceam niciun pas si m-am bucurat chiar si pentru acele putine momente in care am putut sa visez.

Pe Andra am intalnit-o tot la Skirt Bike iar pe Mirela in aeroportul din Stuttgart. Au locuit si ele un timp la mine in gand, dar n-am avut ocazia sa le cunosc mai bine, ele erau prinse in niste relatii mai mult decat serioase, se pare.
Intr-o seara de august a aparut oarecum nefiresc o fata cu chip angelic, par frumos si unghii colorate. Evident ca am fost foarte fericit si fermecat de prezenta ei si cine ma cunoaste si-a dat imediat seama. Partea mai putin roz e ca in contextul in care functionam nu doar ca ar fi fost impotriva regulilor dar ar fi fost si impotriva eticii sa fi incercat sa-mi exprim sentimentele. Asa ca nu-mi ramanea decat sa sper ca poate cand contextul se va schimba atunci lucrurile se vor putea aseza intr-un mod in care nu-mi permiteam decat sa visez.

In rest am incercat sa reimpospatez vechi cunostinte cu fete cu care nu mai vorbisem aproape deloc in ultimii ani. A fost mai intai Andreea pe care am si reusit s-o convinga si vina cu noi in Sicilia. O experienta interesanta, chiar m-am simtit bine in gasca aia, pierzandu-ne tot timpul de Matei si Eugenia, gasindu-ne apoi intamplator de parca Catania n-ar fi fost mai mare decat curtea scolii. A fost placut sa stam la terase la o cafea sau un cannolo, si mai ales seara lunga aia cu mult vin in racoarea unei nopti siciliene de martie. N-am mai reusit apoi sa ne vedem decat o data pe teresa de la Le Theatre intr-o seara de vara tarzie. Am fost amandoi neseriosi si nu n-am facut prea multe eforturi sa organizam si alte intalniri, desi vorbeam mereu despre asta.

Pe Simona am vazut-o intamplator la Bike Fest, desi vorbisem mult timp sa iesim impreuna. Am continuat subiectul asta si dupa intalnirea intamplatoare dar cred ca niciunul dintre noi nu a fost prea convins ca ar fi o idee buna, sau ca ar avea vreo utilitate.

Cu Adela nu mai vorbisem de 5 ani, cam tot de atat de mult timp ca si cu Andreea. Mi-am dorit destul de mult sa ne revedem, aveam impresia ca s-a transformat intr-o persoana mult mai interesanta decat o cunosteam eu, si chiar mi-a confirmat treaba asta. Am regasit-o insa intr-o stare oarecum tulbure, incercand sa se caute pe sine si un drum care sa o faca fericita si implinita. M-a facut si pe mine sa-mi pun niste intrebari despre drumul pe care il avem de facut prin viata. Nu m-a ajutat insa sa gasesc si niste raspunsuri. Mi s-a confirmat oarecum dupa intalnirea asta ideea ca oamenii interesanti sunt complicati, greu de inteles, insingurati sau nefericiti, dar am admirat la ea curajul de a face ceva pentru a corecta un curs al vietii pe care nu-l considera cel corect.

In ultima parte a anului am redescoperit-o pe Andreea. E vorba de musafirul despre care povesteam aici in urma cu doi ani ca se instalase in mod neasteptat la mine in gand. Incercasem de mai multe ori sa o invit la o cafea, la un meci, la un concert, dar mereu m-am lovit de un refuz, de cele mai multe ori sufient de sec incat sa-mi dea de inteles ca nu are rost sa insist. Pana la urma ne-am intalnit la un concet Moonlight Breakfast de la nou9, acolo unde a venit cu Anca. Eu am fost foarte incantat de prezenta amandurora incat pana la urma nici n-a mai contact scopul pentru care venisem, n-am mai urmarit concertul, am stat doar de vorba.
Ne-am mai intalnit ulterior in gara in drumul ei catre casa si am mers la un ceai la Aromaaroma. Acolo am trecut peste niste bariere de comunicare si mi-am putut exprima niste ganduri pe care nu le-as fi pus pe tava in fata altcuiva. Am avut un sentiment de confort in conversatie si mi-a placut foarte mult asta pentru ca cu greu am gasit persoane in fata carora sa ma pot deschide suficient de mult.
Apoi a urmat inca o intalnire chiar aseara, in seara de Craciun. Din pacate locul in care am mers n-a fost atat de fericit, la Infinitea era inchis asa ca am ajuns intr-o cafenea aglomerata si galagioasa din centrul vechi. Pasiunea aceea bolnavicioasa pe care care o facusem pentru Andreea in urma cu doi ani se disipase suficient de mult incat sa nu ma mai chinuie acum, dar inca o gasesc irezistibil de atragatoare. Imi place compania ei si mi-as dori sa continuam sa ne vedem, poate sa incercam ceva mai mult. Singura mea teama e ca nu cumva intalnirile noastre sa nu fie doar o incercare de evadare din rutina si nimic mai mult. Nu ca le-as considera perdere de vreme, dar mi-e teama ca nu cumva totul sa se evapore ca un fum si eu sa am de suferit.

Si bineinteles, m-am vazut si anul asta de cateva ori cu Oana, singura prezenta constanta din ultimii ani. Am incetat de mult sa ma mai pierd in ochii ei verzi si totusi din cand in cand mi se mai face dor sa ne vedem. E prima oara in toti anii astia cand imi vorbeste despre ingrijorarile ei. Din pacate eu nu sunt in situatia de a da sfaturi in privinta relatiilor, dar poate toate aceste povesti ale oamenilor din jurul meu ma vor ajuta sa nu dau gres atunci cand va fi mai important.

Am vrut sa scriu in postul asta despre momentele de referinta din 2012, lucrurile importante pe care le remorez si incercand o introducere, am ajuns sa scriu despre alte intamplari. Deja m-am intins prea mult, asa ca o sa revin intr-un post ulterior cu flashback-urile anului.

Craciun Fericit in continuare!