E o vorba destul de veche care suna cam asa: noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc. Adica fiecare da celuilalt atat cat sa salvezele aparentele, fara prea mult interes sau entuziasm. Daca ar fi sa transpun vorba asta intr-o oarecare relatie ar suna cam asa: ea flirteaza cu altii si se expune din cand in cand intr-un mediu on-line in care nu prea ai cum sa te ascunzi, in timp ce se chinuie sa gaseasca explicatii impachetate in niste minciuni din ce in ce mai neverosimile. Iar eu continui sa contabilizez intalniri nereusite cu persoane neinteresante pentru mine. Si uite asa, timpul trece si noi ne continuam vietile intr-o relatie in care gradul de interes a scazut atat de mult incat a devenit aproape neautentica.
Trecand de la o poveste la alta, printre colegii mei de la serviciu s-a format un grup de nemultumiti care nu fac altceva decat sa se planga si sa protesteze fata de absolut orice: ca e multa treaba, ca leafa e mica, ca programul e greu, ca oaspetii sunt dificili, ca sistemele nu merg, ca mancarea e sarata, ca scaunul e stricat, ca pixul nu scrie, ca hartia nu e suficient de alba, ca papura are noduri. Majoritatea lucrurilor de care se plang erau stiute inca de la bun inceput: stii ca la receptie stai in picioare cat e ziua de lunga, stii pe ce bani vii sa lucrezi, stii ca nu esti angajat sa stai degeaba. Iar pentru multe dintre celelalte exista mereu o solutie la indemana, tot ce trebuie sa faci e sa o cauti in loc sa te plangi.
Si pana la urma exista solutia care poate fi extrema intr-o perioada de criza pe piata muncii: daca chiar nimic nu-ti convine, ce te opreste sa ramai?
Grupul asta si nemultumirile lor aproape ca ma scot din sarite, imi vine sa le dau cateodata o foaie alba ca sa-ti exprime nemultumirile sau sa-ti scrie demisia, numai sa nu mai aud aceeasi placa de fiecare data.
Revenind la povestea initiala, si gandidu-ma la atitudinea celor despre care vorbeam mai devreme am invatat sa-mi reprim tendinta de a face publice frustarile legate de relatia dintre noi. Toata lumea spune ca cea mai buna cale de a ajunge la rezolvarea problemelor e dialogul si comunicarea, dar pe de alta parte exista riscul ca acestea sa se transforme in dispute din care singura cale de iesire ramane parasirea relatiei. Intr-un final, mai devreme sau mai tarziu se va intampla asta, dar e pacat sa se incheie urat. In faza asta, eu sunt aproape convins ca singurul motiv pentru care mai suntem "impreuna" este acela ca niciunul nu a gasit o varianta mai buna, desi amandoi suntem in cautarea ei intr-un fel sau altul.
Si, am pus mai devreme ghilimele la impreuna deoarece cu greu s-ar putea spune ca acest lucru este adevarat. Am recunoscut-o amandoi, dar tot impreuna am ajuns la concluzia ca mare lucru nu e de facut. Sper ca si sfarsitul sa fie tot o concluzie fireasca a amandurora, fara melodrame sau remuscari.
Pentru ca eu am adoptat aceasta atitudine rezervata, toleranta si neagresiva am rugat-o si pe ea sa se abtina de la reprosuri si vad ca incearca si de cele mai multe ori ii iese. Ar fi pacat ca putinele momente pe care le petrecem impreuna sa fie conflictuale si neplacute.
Pana atunci, timpul trece, viata merge inainte, ne vedem de maxim de 2-3 ori pe luna, mai schimbam cate un sms o data la cateva zile. In rest fiecare isi vede de treaba lui, isi face propriile planuri (vacanta, concerte, iesiri, etc.) fara sa-l includa si pe celalalt. Ne mai intalnim din cand in cand, atunci cand niciunul nu are nimic mai bun de facut.
What a happy couple we are:)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu