Guinness & cranberry juice

Parca niciodata nu am asteptat atat de nerabdator o mini-vacanta ca pe cea recenta de la Dublin. Poate pentru ca trecuse cam mult de la ultima plecare dupa standardele cu care m-am obisnuit in ultimul timp sau poate pentru ca nevoia unei evadari dupa iarna asta lunga era foarte stringenta.
Acum mai bine de 4 trecusem fugitiv prin Dublin in drum spre un alt orasel din Irlanda unde calatoream cu serviciul. Desi atunci n-am apucat sa vad mai nimic pe drumul de la aeroport la gara, am gasit orasul interesant si mi-am propus sa revin intr-o buna zi pentru a-l vizita pe indelete.
In tot timpul asta am facut tot felul de calcule care nu se potriveau, ba erau prea scumpe biletele de avion, ba nu gaseam hotel, ba orarul de zbor era imposibil pentru o calatorie normala.Si uite asa, candva prin toamna anului trecut, pe cand cautam o varianta de vacanta de sfarsit de iarna, mai mult cu Barcelona in gand, mi-am adus aminte de Dublin. Doar cateva search-uri au fost suficiente ca totul sa se potriveasca la fix si sa ma hotarasc pe loc ca acum este momentul potrivit pentru a reveni in capitala irlandeza.
Revederea a fost pe cat de asteptata pe atat de placuta. Plecasem pe o ninsoare si o mocirla din Bucuresti si am ajuns intr-o atmosfera foarte verde si primavarateca acolo incat nici n-am mai simtit oboseala trezitului de dimineata sau a drumului de aproape patru ore cu avionul.
Mai in gluma, mai in serios ziceam ca o sa beau un Guinness cum ajung. N-am fost foarte departe, pentru ca nu am reusit sa ne cazam la hotel fiind foarte devreme, asa ca am lasat bagajele acolo si ne-am oprit la cateva sute de metri distanta, in primul pub pe care l-am intalnit. Oamenii erau inca la breakfast insa berea nu lipsea de pe mese, asa ca am comandat in Guinness, dupa cum mi-am promis.
Dupa un beef-burger serios, care nu are nimic de-a face cu plasticul de la McDonald's, sau o portie de fish&chips am prins puteri pentru a colinda orasul pana dupa-amiaza tarziu.
Cer senin, soare bland, oameni calzi si veseli, cladiri frumoase, poduri superbe, intr-un cuvant un oras compact si pitoresc in care te pierzi pe strazi fara sa ti se para deloc plictisitor.
M-a impresionat catedrala Christ Church care avea mai mult aspectul unui castel. Am vazut destule catedrale, biserici si manastiri incat sa mai fiu dat pe spate de ceva, insa asta nu impresiona prin marime cat prin arhitectura deosebita si prin faptul ca era incadrata de un mic parculet neverosimil de verde pentru luna februarie. Inauntru n-am intrat pentru ca irlandezii au imprumutat de la britanici prostul obicei de a pune taxa pentru vizitatea bisericilor.


Podurile de peste raul Liffey sunt superbe, ca si cladirile de pe malurile lui. In zona centrala, pe maluri sunt construite un soi de pontoane suspendate, ideale pentru o dupa-amiaza petrecuta la promedata sau relaxandu-te linistit pe banca in bataia razelor de soare. Erau foarte multi oameni aici, citeau, hraneau pescarusii, stateau la un chat, se plimbau sau discutau la o cafea. Centrul orasului este destul de compact, intr-o ora poti sa faci un ocol daca nu deviezi prea mult si imbina fericit traditionalul cu modernul. E placut insa ca daca o iei la voia intamplarii, pe unde te poarta pasii gasesti locuri neasteptat de dragute si interesante.
Am incheiat ziua ca inca o vizita intr-un pub, de data asta am mers inspre Temple Bar, un fel de Centrul Vechi de aici din Bucuresti. Acolo e foarte frumos, multe pub-uri pe metrul patrat, localurile sunt un pic mai dichisite decat cele "de cartier", insa mie mi s-a parut un pic cam artificiala atmosfera, parca special construita pentru a atrage turistii veniti pentru distractii nocturne, ca sa nu mai vorbesc ca preturile sunt duble fara de pub-ul de dimineata.

A doua zi am hotarat sa iesim din oras dupa ce am inceput dimineata cu un suc de cranberries la micul dejun. Am mers mai intai in sud, la Killiney, cam la 30 de minute de mers cu trenul de Dublin. Aici este acum o zona rezidentiala de lux, pe o zona superba de coasta. Plaja e larga si frumoasa, numai buna de o plimbare, pentru ca vreme de baie nu era inca. Deasupra plajei se inalta o coastra destul de abrupta, dar care merita urcata pentru panoramele suberbe ale golfului pe care le poti vedea de sus. Ca sa nu mai vorbesc ca poti sa treci pe la poarta lui Bono, dar sa arunci o privire inauntru nu prea ai cum, ca are garduri cam de 3 metri inaltime. Sus in varful dealului ne-a prins si o ploaie, ca sa nu zicem ca am fost in Irlanda si nu a plouat. In zece minute briza marii a dus norul departe si a iesit iar soarele ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

La intoarcere am coborat de-a lungul unui drum cu nume de rezonanta italiana (se chema Vico) pana intr-un alt sat (acum si el zona rezidentiala de lux) pe nume Dalkey. Am aflat ulterior ca mai multe drumuri din zona au nume italiene pentru ca cine le-a denumit a gasit zona la fel de pitoreasca ca si golful din Napoli. Eu nu am cum sa ma pronunt asupra acestui aspect, dar daca o sa am ocazia sa vad Napoli o sa-mi dau cu parerea daca e adevarat sau nu.

Dupa-amiaza am petrecut-o in nordul Dublinului, intr-un orasel (candva) pescaresc pe nume Howth. Acum si-a pastrat portul vechi si pescarii traditionali, dar la fel de usor gasesti si iahturi luxoase si case cochete ale unor rezidenti celebri cum ar fi Dolores O'Riordan. Atractia principala a portului este un "stol" de foci care stau acolo pentru a primi o masa gratuita din partea celor care au venit sa le vada.
Am intrat si intr-un restaurant pescaresc foarte dragut, unde am mancat doar niste calamari. Era destul de aglomerat, ni s-a spus ca am fost norocosi sa prindem o masa libera fara rezervare, restaurantul nu era opulent dar aranjat cochet cu foarte bun gust in stilui unui vechi hangar (nu gasesc alt cuvant mai potrivit) pescaresc. Desi mi-a placut mult acolo, iar cand ma gandesc la calamarii si sosul ala mai salivez si acum, am avut senzatia ca era si un pic "fitzos" locul. De exemplu nu serveau bere la masa, probabil pe principiul ca nu se potriveste unor preparate deosebite din peste si fructe de mare. Cum nu aveam totusi pofta de vin a fost totusi dragut ca apa de la robinet era din partea casei.

Am incheiat o dupa-amiza perfecta cu o plimbare prin doua gourmet market in aer liber pana a sosit trenul care ne-a adus inapoi in oras.
Dupa o sauna si cateva ture de bazin cat sa revina pofta de mancare am iesit si seara in oras. Ne-am oprit mai intai intr-un restaurant de genul upscale fast-food unde am mancat un burger cu carne de miel care mi s-a parut cea mai grozava chestie pe care am mancat-o zilele astea si apoi am ramas sa savuram inca un Guinness intr-un lounge foarte dragut, cu muzica live, canapele comode si atmosfera chill.

In ultima zi am mers sa vizitam ceea ce toata lumea cataloga un "must-do" in Dublin, si anume Guinness Storehouse. E un muzeu Guinness intins pe 7 etaje, chiar in cadrul fabricii de bere. Nu l-as putea cataloga chiar fascinant, dar cu siguranta a fost interesant si nu trebuia ratat. Afli o multime de lucruri, incapand de la istoria berariei, pana la procesul de fabricatie sau arta degustarii berii. Impresionanta este insa partea de marketing si promovare, cat de ingenioase sunt mijloacele de promovare a imaginii produsului si reclamele, cata traditie au in domeniul asta. Ramai uimit de multimea de obiecte cu brand-ul Guinness pe care o gasesti in magazinul de suveniruri: de la zeci de modele de tricouri pana la portofele, pixuri, mingi de golf sau bomboane si caramele cu gust de bere.

Cei 15 euro dati pe intrare merita pe deplin cand ajungi sus la etajul 7 intr-un bar panoramic. Aici poti sa savurezi pint-ul de Guinness pe care il primesti in pretul biletului in timp ce admiri privelistea orasului.
Dupa vizita asta am renevit prin centru sa descoperim ce mai ramasese de vazut prin oras. Am vazut Trinity College cu o atmosfera studenteasca cum vezi doar prin filme, apoi castelul din Dublin, care nu e chiar asa de spectaculos (nu am intrat inauntru), am mai dat o tura pe strazile pietonale cu magazine, am vazut un parc unde lumea statea de iarba ca in mijlocul verii si apoi am revenit pe malul raului unde mie mi-a placut cel mai mult.
Ultima seara am incheiat-o in pub-ul pe care l-am vizitat si la venire, intr-o atmosfera foarte neaosa. Oamenii cantau si beau multa bere. Pentru ca e o adevarata poveste cu Guinness-ul care trebuie sa se aseze inainte de a-l bea toti isi comandau inca un pint inainte de a-l termina pe primul. Ne-au invitat si pe noi sa cantam, dar ne-am rusinat (poate pentru ca nu bausem destul) si ne-am abtinut. Unii au intrat in vorba cu noi, ne-au povestit de-ale lor si ne-au intrebat de-ale noastre.
Ca tot veni vorba, oamenii sunt foarte prietenosi, si nu am intalnit exceptii. Daca ceri un sfat ti-l vor da cu placere. De exemplu am intrebat pe cineva unde e gara si de aici a inceput o intreaga discutie. M-a intrebat unde vreau sa merg, mi-a recomandat o statie mai apropiata, mi-a oferit cateva ponturi cu ce e de vazut la destinatie, ba mi-a cantat si un cantecel :)
Altul care ne-a vazut un pic dezorientati s-a intors din drum cativa zeci ce metri sa ne arate drumul cel bun si ne-a mai povestit inca ce grozav este locul in care urma sa mergem. Si sunt sigur ca majoritatea sunt asa pentru ca ma zarit intr-o vitrina un tricou haios pe care scria ceva de genul "Why Google? Ask me!"



Asadar Dublinul a fost o experienta surprinzator de placuta. Ma gandeam inainte de a pleca ca o sa fie poate un pic plictisitor pentru 3 zile, avand in vedere ca norma mea de city-break este doar de doua zile, dar n-a fost deloc asa. Ba dimpotriva, as fi mai avut cateva lucruri pe care nu am avut timp sa le vad. Unul dintre ele ar fi parcul Phoenix, cel mai mare parc urban din Europa, unde ai sansa sa te intalnesti cu un cerb sau o caprioara pe o poteca. Al doilea ar fi fost un alt orasel de periferie pe nume Malahide unde se afla un castel ca-n povesti intr-un domeniu superb.
Dar ca de obicei, gandesc ca nu-i rau sa ramana cate ceva ce n-ai apucat sa vezi, motive suficiente pentru a reveni intr-o buna zi.