Fado

Prima oara cand am auzit de fado se intampla acum multi ani auzindu-l pe Cornel Dinu vorbind despre ce inseamna fado-ul pentru cultura portugheza. Cum atunci eram un semi-ignorant, iar Dinu avea talentul sa spuna multe lucruri uneori doar pentru a le dovedi celorlalti ca stie mai multe decat ei, nu am avut curiozitatea sa aprofundez prea mult subiectul. Totusi, ideea de fado mi-a ramas undeva intr-un colt al creierului, intr-o stare latenta, asteptand parca momentul prielnic pentru a incolti.
Ceva mai tarziu, in urma cu patru ani, intr-o zi de toamna la fel de frumoasa ca cea de azi o fata mi-a pomenit un nume: Dulce Pontes. Si pentru ca eram foarte indragostit, dar si pentru ca aveam incredre in gusturile ei am cautat ceva de la Dulce Postes. Am iubit Cancao do Mar de cand am ascultat-o prima oara si a ramas de atunci una dintre melodiile mele preferate. Si in felul asta a inceput, timid si relatia mea cu fado-ul.

In urma cu doi ani am auzit la Guerrilla, intr-un spot de prezentare a festivalului Plai de la Timisoara o voce care m-a fermecat: Mariza. Asta a fost momentul in care preocuparile pentru fado au iesit la suprafata si curiozitatea m-a impins sa ascult foarte multe albume: de la cele clasice ale Amaliei Rodrigues pana la artistii contemporani: Cristina Branco, Misia sau Mariza.
Dintre toate mi-am ales repede favorita: era Mariza pentru ca vocea si melodiile ei imi inspirau putere, energie si mai ales pasiune. Am fost impresionat de faptul ca toate melodiile, lente sau rapide, triste sau vesele degaja atata forta si vigoare.
Dupa ce i-am ascultat toate albumele, si mai ales pe cel inregistrat in timpul unui concert live la Lisabona am avut regrete ca n-am fost mai din timp preocupat de fado pentru a merge s-o vad la Timisoara.


Toamna trecuta am avut sansa de a merge la Lisabona, si abia atunci am inteles pe deplin muzica asta, si mi-am adus aminte de ce spunea Cornel Dinu despre poporul portughez si felul in care ii reprezinta fado-ul. Sarmul stradutelor inguste, pitorescul acelor tramvaie galbene ce urca pe dealurile orasului, frumusetea peisajelor, a locurilor si a oamenilor din Lisabona, terasele sau restaurantele pline de personaje care mai de care mai diverse, farmecul pietelor populate si miez de noapte si vocea Ameliei care se aude aproape in fiecare magazin de suveniruri, toate astea si multe altele pe care probabil eu nu le-am descoperit inca se regasesc intr-un fel sau altul in fado.

In urma cu cateva saptamani, la o plimbare prin Bucuresti, am vazut un afis: Mariza la Bucuresti la Festivalul International al Artelor Spectacolului Muzical „Viata e frumoasă”. Am fost si anul trecut la festivalul asta, pentru spectacolul celor de la Pink Martini si nici acum n-am stat prea mult pe ganduri si am luat bilete la Mariza. A fost la fel ca si anul trecut, un vis devenit realitate sa-i pot vedea live pe favoritii mei. Ma bucur ca organizatorii acestui festival au gusturi frumoase si ne ofera sansa sa vedem artisti adevarati la Bucuresti.
In seara asta a fost spectacolul, intr-o Sala a Palatului pe care am gasit-o neasteptat de plina, cu oameni de toate varstele si foarte entuziasti. Tonul l-a dat un grup de tineri portughezi care au stat chiar in spatele nostru.
Show-ul a fost deosebit, Mariza a comunicat intr-un mod foarte firesc si natural cu publicul si s-a intors dupa bis pentru inca o repriza de 20 de minute de spectacol, pentru ca finalul sa gaseasca cele cateva mii de oameni in picioare si cu zambetul de buze. Pe mine m-a impresionat cel mai mult felul in care a reusit sa transminta emotiile melodiilor sale publicului, lucru mai greu de realizat avand in vedere barierele lingvistice. A smuls macar o lacrima de la multi spectatori atunci cand a interpretat "Oh gente da minha terra" dar a si ridicat sala in picioare cand a cantat acompaniata de aplauzele tuturor "Rosa Branca".

Mi-am luat si iubita la spectacolul asta, desi ea nu auzise vreodata de Mariza si nici nu stia cu ce se mananca fado-ul. Ma asteptam sa nu guste genul si sa se plictiseasca, si totusi, la sfarsit mi-a spus ca i-a placut. Pe mine nu poate decat sa ma bucure lucrul asta, poate pana la urma nu e o cauza pierduta si merita sa mai incercam in continuare sa ducem relatia mai departe.
Si totusi, cu un singur regret am ramas dupa seara asta. Cand m-am intors acasa si am vazut actualizarile de pe facebook am remarcat ca a mai fost cineva la fel de entuziast ca si mine cu privire la spectacolul Mariza. E vorba de o fata frumoasa pe care am cunoscut-o in urma cu doi ani, am iesit la o cafea impreuna, dar din pacate atunci n-am fost destul de hotarat sau destul de destept pentru a realiza ca e o fiinta minuanta si n-am facut mai nimic pentru a incerca ceva impreuna. Desi am cunoscut-o face-to-face doar cateva ore, o sa mi-o amintesc mereu pentru cel mai deosebit cadou pe care l-am primit vreodata de Craciun: povestea "Oscar si Tanti Roz" a lui Eric-Emmanuel Schmitt.
I miss you, dear!