Facing death

In urma cu 3 zile am avut nefericita ocazie de a fi intr-o situatie de viata si de moarte. S-a intamplat pe drumul dintre Brasov si Sighisoara, pe niste serpentine aglomerate, mult dupa orele serii.
Plecasem impreuna cu trei colege la o nunta la Bistrita, toti entuziasmati de mini-vacanta pe care o aveam si de road-tripul pana atat de departe.
Dupa ce am trecut de Brasov am nimerit in spatele unui tir pe care nu m-am incumetat deloc sa-l depasesc, pentru ca nu aveam deloc vizibilitate in bezna noptii pe un drum care serpuia incontinuu. La un moment, brusc, se fac doua benzi pe sensul nostru de mers si tir-ul a tinut prima banda. Incantat de oportunitatea de a-l lasa in spate am accelerat puternic, uitand sa arunc macar o privire pe la semnele ce indicau o curba deosebit de periculoasa, care s-a dovedit a fi chiar una in ac de par.
Cand am realizat asta era deja prea tarziu, intrasem de mult pe contrasens, si cu ceva eforturi am reusit sa raman acolo si sa nu ies cu totul de pe sosea. Acolo, pe sensul opus toata lumea a inghetat cand au vazut cele doua faruri mari ale unui alt tir pe care in aveam doar la cativa metri in fata.
In mintea mea era clar: aveam sa lovim frontal tirul din fata. Ca prin minune, totusi am reusit sa-l evit si sa ma intorc pe sensul nostru de mers. Lucru bun in mod normal, doar ca la o viteza destul de mare si un viraj atat de brusc am "reusit" sa derapam si ajungem in pozitie transversala pe cele doua benzi de pe sensul nostru. Nici nu apucasem sa rasuflam usurati ca nu am izbit tirul cand am realizat ca ne indreptam direct catre un perete de stanca. Inca o data era clar in minte: am scapat de tir, dar nu avem cum sa evitam zidul.
Cumva totusi, printr-o a doua minune am reusit in ultima clipa sa ne redresam si sa ajungem in pozitia fireasca pe sosea si sa ne continuam drumul. Toata aceasta poveste n-a durat mai mult de 5 secunde probabil, dar senzatia de slow-motion a existat pentru toata lumea. Parca totul s-a derulat cu incetinitorul, au avut timp sa treaca zeci de ganduri prin minte. Mitul ca iti vezi viata derulandu-se prin fata ochilor, e totusi neadevarat, niciunul dintre noi nu a avut sentimentul asta.
Reactiile au fost oarecum diferite, eu si doua dintre fete, n-am scos niciun sunet pana in momentul in care s-a terminat totul. Cea de-a treia fata, a tipat, probabil ar fi facut-o mai rau daca nu mesteca un sandwich in timpul evenimentului. In jurul nostru era o liniste deplina, parca toti priveau stupefiati ce se intampla, asteptand momentul impactului, nimeni nu a dat macar un claxon. Desi nu-l voi cunoaste niciodata i-am multumit soferului tirului spre care ne indreptam pentru ca a reusit sa franeze indeajuns de mult pentru a avea timp sa-l evitam in ultima fractiune de secunda. Cred ca si celor care veneau din spate trebuie sa le raman indatorat, pentru ca si ei mi-au facut loc sa reintru pe drum dupa escapada pe contrasens.
Dupa ce ne-am continat drumul toate gandurile si sentimentele parca au iesit prin pori, imediat toti am simtit ca se face foarte cald si toate geamurile s-au aburit. Au urmat apoi niste sesiuni de ras isteric, probabil o forma de eliberare dupa tensiunea acelor secunde. Ne-am adus aminte de melodiile care rulau la radio de genul "show me heaven" sau ne gandeam ca parafrazand filmul celebru evenimentul asta se putea transforma in "patru inmormantari si o nunta".
Ne-am oprit un pic mai tarziu pentru o pauza de tigara, cand aproape ne venea sa sarutam pamantul de sub picioare de bucurie ca suntem in viata. Noaptea tarziu, dupa ce am ajuns la destinatie, am reusit cu greu sa adorm, de fiecare data cand inchideam ochii vedeam doua faruri de tir care se apropiau amenintator.
Abia atunci am constientizat cat de grave ar fi putut consecintele evenimentului, am multumit lui Dumnezeu ca am scapat teferi din incercarea asta si mi-am promis ca voi fi de o mie de ori mai precaut de acum inainte.